În fiecare an, îmi creasem eu obiceiul de a scri ceva pe blog înainte de ziua mea. 

Anul ăsta, octombrie m-a prins singură, cu un zâmbet vag și cu sentimente care se tot bat cap în cap. 

În prag de 23... realizez ca un an trece repede, mult prea repede. Acum câțiva ani la 23 mă vedeam căsătorită, cu măcar un copil și fericită, foarte fericită de viața pe care o am, ... viața pe care mi-o imaginam. 

Acum un an eram în Londra, mai sigură pe mine ca niciodată! Sigură de faptul că nu voi reveni în țară nici în ruptul capului în următorii 10 ani. Dar... pare că viața uneori are alte planuri, mai era și o vorbă cică Dumnezeu mereu râde atunci când oamenii își fac planuri. 

După toate plecările mele prin țări străine am înțeles că nu-ți poți arunca sufletul din avion, el rămâne cu tine, vrei tu sau nu vrei asta. 

Nu poți fugi de ceea ce ai în interior, ceea ce ai agonisit de ani buni, ceea ce n-ai iertat sau de ceea ce nu vei ierta niciodată. Nu poți fugi !!!! Dar eu am vrut, am tot vrut sa fug. Mi-am tot dorit să-mi pierd odată naibii “bagajul”. 

Și când am rămas față în față cu gândurile mele, am crezut că mă sufoc. Eu nu le chemasem nici la prânz și nici la cină, dar ele veneau mereu, iar și iar. 

Dacă aș fi putut mi-aș fi gătit sufletul pe tigaie. I-aș turna și niște roșu sec. Doar dacă m-ar lăsa-n pace. 

...

Și am tot dorit oamenilor fericire, ori de câte ori am avut ocazia, le-am zis tuturor “fiți fericiți” pentru că am știut cât de mult contează asta. 

...

Eu nu mi-am iubit niciodată ziua de naștere. Mă irită în primul rând așteptarea, caci da... mai sunt cam trei saptămâni. 

Și nu că aș avea ceva cu octombrie sau cu orice altceva. În ultimii ani chiar am sărbătorit pe cinste. 

Eu nu pot suporta ziua aia în care tot vine mesaje de la oameni care nu ți-au răspuns ades la mesaje, dar am o treaba mai interesantă cu apelurile, urăsc când aud voci felicitându-mă fals, voci care nu mă sună odată într-un an. 

...

Astea fiind spuse, 2018 a fost un an intens. Un an în care am plâns și am râs cu lacrimi. Un an care m-a prins mereu pe drumuri sau făcând bagaje. Un an în care am cunoscut oameni noi și un an în care le-am văzut identitățile celor “vechi”. 

Un an în care am tot citit din psihologie, dar n-am reușit elementar să-mi dau jos niște măști.

Un an în nu m-aș întoarce. Un an care m-a lovit mai puțin ca precedentul pentru ce-i mulțumesc. 

Un an în care am vizitat orașe și m-am îndrăgostit de culturi noi, și da chiar am învățat niște cuvinte-n egipteană.

Un an în care m-am cunoscut pe mine!

Anul în care am aruncat la gunoi, la propriu tot ce îmi aducea aminte de trecut: haine, rame cu fotografii, cărți! 

Aberant, dar ceea de ce mi-a fost milă să arunc (toate bijuteriile primite de la el), le-am pierdut! TOATE! Nu știu nici măcar unde sau când, dar au dispărut! Și erau niște chestii care chiar îmi plăceau mult, dar nu le mai purtam din “asta mi-a dăruit-o în situația x, asta în y”. 

Așa a fost mai bine pentru mine, cu siguranță. Vreau să am lângă mine oameni și lucruri care să emane doar energie pozitivă. 

Vreau să fiu fericită! Să îmi ating toate scopurile așa încât la anul să scriu “sunt un om împlinit”. 

A da... și mai vreau un cățel. 

În rest, fie cum a vrea Dumnezeu. 

Eu nu mă plâng, eu doar îmi descarc sufletul aici pentru că alt undeva n-am nici curaj, dar nici dorință.

Un octombrie călduros să aveți.