Multi m-au intrebat in diferite circumstante si contexte de ce am plecat sau mai bine zis de ce am revenit.

Am 5 luni de cind sunt pe meleagurile natale si abia acum vreau sa cred ca pot oferi raspunsuri la toate intrebarile legate de acest subiect.

Londra ramine a fi orasul de care m-am indragostit la prima vedere, acolo m-am simtit acasa, oricit de paradoxal n-ar suna asta. 

Oras care m-a primit cu bratele deschise, oras pe care-l ador cu toata fiinta. 

Dar moneda are doua parti.

N-am vorbit despre asta cu nimeni si nimeni nu a stiut cum m-am simtit in unele momente acolo. 

Am avut mai multe joburi, de la spalat scari, a cara saci cu lengerii de pat, pregatit breakfast, spalat vase, carat saci de orez, spalt si pregătit orez, ales legume, spalat frigidere, congelatoare, incaperi frigorifice, pina la pregatit de salate si supe japoneze(tofu soup, chicken soup, miso soup, seafood soup, pork soup, beefsoup), vegetale curry, chicken curry, yaki si inclusiv job intr-un oficiu drept agent de vinzari.

Asta asa sa nu mai aiba nimeni dubii ca nu le-am incercat pe toate! Eu nu m-am plins niciodata si putini cine au stiut in ce stare ajungeam eu acasa, la ce ora si cite rani avem la picioare si miini. 

Cind munceam peste 12-15h pe zi si ajungeam sa ma pun in pat aveam impresia ca sunt infipta in tot corpul cu cutite. Scuzata-mi fie cacofonia, dar cui ii pasa asta? 

Cel mai mult am fost in restaurantul japonez, am rupt 2 perechi de incaltaminte acolo. Eram toata ziua in picioare, daca prindeam sa ma asez in metrou cind ma ridicam nu mai puteam merge, aveam niste intepaturi in talpa de nu-mi mai venea sa ma asez decit acasa. Cind aveam de muncit la supe ma frigeam mereu, imi amortea locul pe citeva minute, dar nu aveam voie sa astept sa imi treaca, era vina mea si trebuia sa rabd. Nemaivorbind de toate ranile de pe miini de la cutitele exagerat de ascutite sau razatori. 

Obisnuiam sa port miineca lunga, speram sa ma protejeze asta, eram constienta ca nu este locul meu acolo si voi pleca in timpul apropiat. 

Prostia mea a fost sa accept sa lucrez intr-un colectiv rasist, nu, nu erau englezi! Sefii ma iubeau mult, de doua ori am revenit la munca doar se dragul lor. 

Pentru mine nu era o noutate ca o sa calc pe nervi pe cineva, ca no sa convin multora, dar rabdarea mea se terminat atunci cind in adresa mea au fost spuse cuvinte murdare.

Eu sunt persoana care nu citeste o carte daca nu o capteaza inceputul, care stinge filmul daca acesta pare plictisitor, care inchide usi decent si tacut. 

La fiecare job unde am fost nimeni nu m-a crezut ca am o facultate absolvita. Nimeni nu intelegea ce as cauta acolo, avind studii superioare. Si chiar de nu m-au crezut, imi tot spuneau majoritatea “Ce cauti aici? Ce ai pierdut? Nu esti tu pentru asta. Totul e bine, dar nu faci parte din peisajul asta!”

Unele ma credeau o proasta la propriu, fiind peste 6 persoane dintr-o anumita tara, obisnuiau sa vorbeasca in limba lor. Asa se face ca proasta de mine in cele citeva luni a reusit sa inteleaga mai multe expresii. 

Pacat ca nu le-am filmat expresiile cind le raspundeam in limba lor. 

Asa se face ca intr-un moment am inteles ca gata, nu mai pot. Nu am anuntat pe nimeni, mi-am lasat cuminte sortul si am iesit naibii din bucatarie. 

Si am inteles ca cea mai mare prostie e sa faci ceea ce nu-ti place, sa munceti pentru bani si nimic mai mult. 

Atunci am luat decizia sa revin! Si a fost inca o decizie neinteleasa de multi! 

Dar poate nici n-am vrut sa dau explicatii nimanui! 

Eu n-am sa ramin niciodata acolo unde ma voi simti un gunoi! Si oricit de mult nu mi-a placut orasul, clima, cultura... am trecut prin niste stari acolo prin care n-as mai vrea sa trec niciodata.

Traiul in Londra necesita multi bani, dar eu nu vreau sa muncesc ziua-ntreaga pentru ca mai apoi 50-70% din salariu sa il dau pe chirie...

Si da, am revenit pentru mine, pentru linistea mea sufleteasca. Punct.