Zilnic avem în preajma noastră oameni, obezi sau supli, înalți sau scunzi, cu gropițe în obraji sau fără, lucruri care ne fac diferiți, lucruri datorită cărora ne deosebim fizic, cît și sufletește. Dar pe el e suficient să-l privesc pentru a înțelege cît de norocoasă sunt. Pentru că el nu e tipul de la stație pe care-l vezi zilnic, el nu e cel care aruncă zîmbete fetelor din preajma lui, el e altfel...pentru că e al meu. Pînă a-i descoperi sufletul, pînă a mă cocoța comod acolo, m-am îndrogostit nebunește de aspectul lui fizic, ochii lui de un albastru pătrunzător, zîmbetul ștrengar, nebunia care-i umbla prin vene, părul dezordonat și aranjat haotic m-a făcut să-l admir ca pe o operă de artă, ca pe o creație frumoasă a omenirii. Și eram undeva la coada listei lui de admiratoare, pentru că erau multe și diferite, pentru că avea de unde alege ... el m-a ales pe mine. Și azi în liniștea iernii, mă las purtată de amintiri și îi mulțumesc destinului pentru bărbatul pe care îl am lîngă mine.
El e bucuria zilei de ieri și speranța zilei de mîine, el e cel care mă înnebunește privindu-mă și nu regret nici o ceartă pe care am avut-o cu el , pentru că am început să văd partea plină a paharului, e așa de haios cînd i se picteaza pe frunte ridurile acelea mărunte, are impresia că e un dominator, un tirat care mă poate speria dacă ridică puțin vocea, de-ar ști el că nu e așa. 
 De-ar ști el ce mult îl doresc cînd se enervează, de-mi vine să-l trag peste mine și să-i închid gura cu săruturi pentru a nu-i mai auzi prostiile. Și da, el e bărbatul pe care mi l-am dorit, cu mici defecte în comportament , însă cu o droaie de calități minunate în stilul lui de a fi . Încerc să nu mă mai axez pe nimicuri, vreau să cred că o să mă învețe el să-i uit părțile întunecate.
Pentru că da, vreau să-i gătesc micul dejun dimineața, să-l trezesc cu senzualitate, să-i calc cămeșile cu atenție pentru a i le scoate de pe el serile, nebunește.