.

Viața ne dă povețe, unora mai devreme, altora mai târziu, iar celor ca mine- mai mereu.
Viața-și are filmul ei, indiferent de câte povești cu prințese ai citit tu. Ea îți poate da șuturi în fund, palme peste față și chiar îți poate arunca săbii în spate râzând în hohote când acestea ajung la destinație. Și cum se spune- pentru că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.
Eu am încetat să cred în povești demult, am încetat să cred în oameni curați și sinceri. Și azi, chiar am râs eu în hohote când trei pisici negre mi-au trecut calea.
Azi nu-mi mai pare nimic complicat, azi vreau să respir liniștită și calm. Iar regizorilor sau scenografilor vieții mele nu vreau decât să le mulțumesc că mi le dau pe toate, acum. A, nu, astea cu siguranță nu-s toate, din cele pregătite pentru mine :D. Am tot avut ocazii, precum marea... după orice furtună tumultoasă în urma căreia rămâneau răniți, dispăruți să vină o mică perioadă de liniște și iar furtună nebună.
Nu în zadar, o iubesc și mi-e atât de dor de ea, de marea albastră cu valurile ei zgomotoase. Până la urmă viața mea-i o furtună continuuă, dacă nu în exerior, în interior... la sigur.
Am obosit să ofer explicații, am obosit să mă întrebați brașoave.
Nu vă mai spun decât că...am să calc și peste cadavre, dacă asta-mi va aduce satisfacție.