Sunt un copil neajutorat, căruia îi e frică și-i dezamăgit. Am fost dintotdeauna o naționalistă, dar amalgamul prostiei din țara în care trăiesc a ajuns să mă sperie. În frunte cu o putere instabilă, cu o valută națională devalorizată, ajungem a fi niște marionete în mâinile marilor păpușari care ne conduc țara. Eram sigură că bucata asta mică de pămînt o să se limiteze într-o zi la un circ ieftin, care nu va mai atrage spectatori. Nu m-au deranjat în mare măsură drumurile găurite ale capitalei atîta timp cît nu am condus o mașină, nu m-am axat pe infrastructura jalinică și nici măcar nu m-au cointeresat legile banale adoptate în Parlament. Însă e suficient să priveșt în jur o clipă pentru a te dezamăgi, pentru a-ți face bagajele și a pleca, oriunde, numai să nu rămîi în țara în care prețul unui kg de fructe sau legume a ajuns echivalentul unui kg de carne. Pentru a te dezvolta profesional aici e suficient să ai niște rude bune, iar în cazul în care vrei să fii corect și echidistant, un măturător ajunge a avea un salariu mai plătit decît tine. E de temut și chiar strigător la cer. Încer să mă gîndesc cum voi fi peste 10, 20 sau chiar 40 de ani și-ncep să mă agit, pentru că realizez că mi-e frică de 3 lucruri în viața mea, în țara asta. 
1. Mă înspăimîntă gîndul unei nașteri aici. Fiindcă o pornesc de la început, de unde ai putea ști cine e cel care-ți susține nașterea? cît a profesat în domeniu și cît de cinstit își exercită meseria?
Și da, un cadru medical deplorabil, condiții proaste și o atitdine mizeră față de o femeie. 
Pentru că n-am să uit niciodată cum s-au comportat cîțiva ortopezi cu mine la doar 15 ani ai mei. Am fost internată într-un spital avînd probleme cu coloana vertebrală, am intrat în camera pe care urma să o împart cu alte 5 fete timp de 2 săptămâni, rămasă singură, într-un loc și o situație necunoscută, nereușind nici măcar să salut fetele m-au luat așa zișii "profesioniști" pe nepregătite, replicîndu-mi dur să mă dezbrac, pe lîngă faptul că mă priveau alte 5 domnițe, în prezența lor și a altor 2 domni și o femeie, nu m-au lăsat nici măcar să-mi acopăr sînii cu sutienul, pentru că ziceau ei ar încurca la analizarea problemei, urmînd să-mi prescrie o serie de medicamente și exerciții. M-a mirat faptul că femeia care îi însoțea avea rolul doar de a nota pe o foaie ce ziceau ei, sărmana nici nu a ridicat ochii de pe foaie, unde mai putem vorbi de drepturile minorilor? M-a marcat indiscutabil acest moment, pentru că mi-au călcat în intimitate, pentru că m-au obligat să mă dezbrac în fața unor necunoscute, poate de acolo și se trage curajul meu de acum, poate de asta nu îmi mai e frică de alte lucruri mărunte. Pentru că pînă la urmă erau chiar socotiți drept niște profesioniști, șefi de secție, doctori în domeniu. 
Cum ar fi dacă în timpul nașterii m-ar trata la fel, ca pe un gunoi? Tocmai de aceea, am să optez pentru o femeie, profesionistă și care are și ea copii, pentru că în opinia mea, nu are cum fi un bărbat specialist în ginecologie, poate reliefînd alte tangențe, da, dar nicidecum pentru o naștere.
Eu vreau ca copilul meu să vadă lumina zilei sau întunericul nopții în liniște și pace.
2. Mi-e frică să-mi cresc copii aici, în societatea în care a te dezgoli pe facebook e un trend, societatea în care dacă ai depășit pragul de gimnaziu și nu ai un telefon performant iești un zero, țara în care principiile și valorile au dispărut demult, iar materialismul e calitatea supremă. Eu nu vreau ca băiatul meu să poarte cercei pentru că așa port port toți băieții, eu nu vreau ca fata mea să vină acasă beată la răsărit, pentru că așa o fac toate tipele din clasa ei. Lume, sigur educația din familie e baza unui copil, însă în cazul în care prostia devine o epidemie, nu poți să-ți închizi în casă copilul pentru a nu prinde virusul. Mi-e frică să studieze și după să nu aibă unde profesa. Mi-e frică de viitorul lor, pentru că ei vor reprezenta țara asta.
3. Un semn mare de-ntrebare îl rezerv bătrîneții mele, care chiar mă sperie. Pe cînd oamenii civilizați din alte țări conduc mașini și se plimbă prin parcuri și după 70-80 de ani, la noi la 60 e deja limita, omul e lihnit de viața pe care a dus-o și își așteaptă cuminte sfîrșitul.
Un dezastru, o nebunie, un haos care ne-a cuprins țara. Tocmai de aceea, nu-mi rezerv nici o speranță pentru bucata asta de pămînt, oamenii căreia sunt continuu obosiți și grăbiți. Tinerii căreia nu au un viitor aici, ajungînd a fi sclavii unor europeni prosperi. 
Nu-mi rămîne decît să-mi fie jale și să-mi fie milă, pentru că acolo unde domnește puterea banului țara va putrezi în frică.