Naiva aia de copilă,care-şi luase lumea-n cap,visând la o viaţă fericită...şi atât.
Eu nu am avut parte niciodată de clipe în care so cred pe mama-prietenă,ea nici măcar n-a încercat să mă înţeleagă,să mă cunoască.În cei 18 ani neîmpliniţi,ea...nu m-a întrebat absolut NICIODATĂ -cum o mai duc sau măcar ce mai fac,să nu mai zic de detaliile pe care ar trebui poate să o intereseze de relaţia pe care o am de 3 ani.Nu,nici vorbă de aşa ceva.Ea nu ştie nici până-n ziua de azi ce scopuri am,care-s tendinţele mele şi ce mi-am propus să obţin în această viaţă.Ea nu mi-a dăruit niciodată încrederea în mine,atunci când era momentul să-mi dea o mână de ajuror,ea-mi oferea un şut în fund.M-a descurajat mereu şi orice n-aş fi încercat ea-mi arunca o replică proastă,pesimistă.Mi-a cicatrizat sufletul,mi-a lăsat răni adânci şi nici măcar nu regretă.
Asta-i partea cea mai banală...
Tata-era zeul meu,era ocrotiroul meu...şi zic ERA,pentru că nu mai e aşa.Din vrăjitorul care-mi îndeplinea dorinţele,a ajuns un zero.Îi mulţumesc pentru ceea ce a fost,dar nu pentru ceea ce este.
Am încercat să-i deschid ochii,să realizeze că indiferenţa nu-i o calitate,dar..pentru el ea a rămas arma supremă.Şi-mi pare rău că am ajuns să-l critic în halul ăsta,dar..o merită.
Nu mai am ce învăţa de la el,pentru că eu...nu mai sunt copilul de cândva,iar el...nu mai e zeul meu.Mi-a fost frică să vorbesc,să-mi expun gândurile...pentru că cuvântul lui,trebuia respectat,da...pe atunci când aveam vreo 12 ani.Nuştie nici el cum să explice plecarea asta a lui,departe de hotarele ţării.Nuştie nici el,cum să-şi mai fardeze minciunile ca acestea să pară a adevăr.Acum,eu am curaj,chiar dacă-s prea singură uneori...şi încă mi-e frică,îl am pe el-un el al meu,care mă iubeşte pentru ceea ce sunt cu calităţi şi defecte,iar pentru asta-i MULŢUMESC.
O familie, e locul în care te întorci cu încredere, unde ştii că te aşteaptă cineva.Nu...ceea ce-am zis eu m-ai sus,nu e o familie,ci doar un experiment nereuşit.
Poate din acest motiv,m-am schimbat,sunt ceea ce-am vrut eu să fiu,iubesc copii şi ador zâmbetele lor sincere,dar totuşi..există multă nesiguranţă şi frică în mine,mă întreb oare câti copii când vor creşte vor fi ca mine??? Atenţia,iubirea,afecţiunea şi respectul pe care nu l-am primit,îl caut.
Poate,de aceea am ajuns unde am ajuns,cine am ajuns,am goluri în caracter şi lipsuri în personalitate,dar încerc să lupt cu ele,să le acopăr cu iubirea pe care o primesc din altă parte.
Iar fiecare vorbă bună pentru mine e o bucată de bandă adezivă capabilă să-mi protejeze sufletul.
Poate,de aceea am ajuns unde am ajuns,cine am ajuns,am goluri în caracter şi lipsuri în personalitate,dar încerc să lupt cu ele,să le acopăr cu iubirea pe care o primesc din altă parte.
Iar fiecare vorbă bună pentru mine e o bucată de bandă adezivă capabilă să-mi protejeze sufletul.
Şi atât...
4 comentarii:
Draga A,
La 18 ani neimpliniti trebuie sa zambesti vietii, sa te bucuri de ceea ce ai, respectiv de el. Crede-ma, cu anii astia nu te vei mai intalni niciodata si sunt cea mai frumoasa perioada, atata timp cat ai in bratele cui sa te ascunzi de lume si sub sarutarile cui sa te pierzi.
Nu sunt cu mult mai mare decat tine, dar te sfatuiesc sa te agati cu tot ce ai de relatia aceasta frumoasa. Cat despre parinti... iarta-i. Se vor maturiza si ei intr-un tarziu, realizand greselile pe care le-au facut.
Important e ca, in ciuda suferintelor, datorita acestor intamplari ai ajuns femeia frumoasa care scrie aceste randuri.
Cu drag, R.
Ei, hai zambeste :) Lasa trecutul sa fie trecut
Se zice că un șut în fund e un pas înainte. Vezi și partea plină a paharului! Zâmbește, pun pariu că și zâmbetul tău e magnific!
Te îmbrățișez, A. !
uita, vin si eu cu o banda pt sufletul tau. am destule.
Trimiteți un comentariu