Păcat,nu?Totuşi a fost frumos.

Amintiri.Urme de rimel pe obraz.Suflet fragil.Urme numuritoare.

Am învăţat să fiu puternică,nu că aş vrea,viaţa mă face să fiu aşa,căci ea ne loveşte atunci cînd ne aşteptăm cel mai puţin.Îşi cam prea bate joc ea de noi,dar poate sunt şi astea nişte lecţii de ale ei.

Însă deodată apar în gînd acele amintiri,amintiri vechi care mă fac să tremur la apariţia lor.Atîtea voci,amintiri,cuvinte...dar nici unul rostit de tine.E ciudat cum lucrurile se schimbă radical,uneori.Cînd din TOTUL devii pur şi simplu - NIMIC.Însă mă tot gîndesc care parte din cuvintele "Totul s-a terminat" no înţeleg eu,pentru că sunt sigură nimeni nu-mi va vorbi mai dulce la ureche aşa cum o făceai tu.Nimeni nu-mi va spune că mă iubeşte mai frumos ca tine.Nimeni,Nimeni nu va fi aşa ca tine.Uneori rău,dar totuşi te cred încă al meu.Eu,am învăţat să-ţi apreciez sinceritatea.Dar sinceritatea mea?La ce foloseşte?Cine mă va săruta pe frunte şi cine va avea grija de mine ca de un copil?Cine?Aş vrea,dar chiar aş vrea să se găsească acea persoană care să-mi dea o palmă,ca să mă pot trezi din visul ăsta.Viaţa...e un şir de alegeri obositoare,dure,definitive.Şi totuşi Undei iubirea?Unde?Că eu no simt,no înţeleg,no văd.Mă face să sufar iubirea asta.Doare.Însă pot şi am să fiu puternică.Tu,însă vei realiza cîndva ca nimeni,niciodată nu va ajunge să-ţi dăruiască nici jumătate din iubirea care ţia acordat-o EA.

              Cu drag,Eu cea care a putut ierta totul.