Lasă-mă în voia destinului ăsta neprihănit. Schimbă-mă, distruge-mă...eu o să-nvăț să nu-mi fie frică de nimic. Reflecția din oglindă e unica mea provocare, e unica mea temere și unicul motiv de perfecționare. 
Eu privesc lumea cu minuțiozitate, fețele încrețite ale oamenilor, privirile lăsate frenetic în jos, nebunia din sufletele adolescentine.
Eu nu-mi regret pașii, eu îmi urăsc motivația, îmi urăsc starea de spirit.
Port negru pentru că mă reprezintă, port negru pentru că poate-s o mică schizofrenică (metaforic vorbind). O să mă vezi zâmbind dacă va fi cazul, și-o să par o disperată dacă o să mă impresioneze subiectul, pot să te ucid din priviri, dar să-ți vorbesc frumos, să par tăcuta și educată, dar un gest sau un cuvânt să distorsioneze situația. 
O să mă mint singură pe mine că-s fericită. Cum am făcut-o și până acum.
Eu... n-am să-ți cer sfaturi și nici lecții de viață. 
Razele soarelui deja mi-au mângâia chipul, dar tu...nu.
Vântul mi-a cutremurat sufletul...pe tine nici măcar nu te-am văzut.
Să știi că am s-o reușesc și pe asta, chiar dacă n-am să mai cred în promisiuni și îmbinări puse pe tavă. Chiar dacă voi deveni o nebună, chiar dacă am să dorm puțin...voi deveni o perfecționistă, și-mi va sta în fire. N-am să mai fac chestii de umplutură, n-am să m-ai plâng la orice întorsătură de moment. Eu vreau să fiu cea mai bună, eu vreau să mă autodepășesc, vreau să mă înțeleg, să mă consolez.
Iar în mijlocul unei nopți să-și revarse sufletul-durerea, să-și uite veninul printre cearșafuri, să țipe dementa de mine. Pentru ca a doua zi, să-mi afișez zâmbetul dulce și privirea de scorpie, vocea antrenată frumos numai bună pentru un buletin de știri, iar sufletul îmi va rămâne dezbrăcat, plin de cicatrici aidoma unui soldat venit de pe frontul de luptă.

Până la urma, fie vorba lui Coelho "Învingătorul este întotdeauna singur."