Viața e aidoma unei călătorii cu trenul -vin și pleacă oameni, unii ne par interesanți, alții ne sunt antipatici, unii coboară la stații neprevăzute ca mai apoi să străbatem aceleași drumuri cu speranța de-ai mai întâlni. Închegăm relații încă de la vârste fragede, ne-mbătăm sufletele cu iluzii, ne-ndrăgostim pentru a iubi și ne despărțim pentru a ne uita. 
Am admirat dintotdeauna cuplurile care s-au căsătorit după doar cîteva luni sau zile de cunoștință și au ajuns să trăiască vieți fericite, în ciuda celor care se cunosc ani buni, pentru ca într-un final să risipească tot ce-au clădit. Pentru că am avut atâtea momente de suspiciuni, pentru că eram gată să rup totul într-o clipă, pentru că prostia omenească nu are limite, iar vorbele rănesc uneori și sufletele rezistente. Hai să ne imaginăm pentru o clipă că ne-am fi despărțit când aș fi lăsat mâinile-n jos eu sau când ai fi vrut tu. Să-mi zici te rog după dacă ai m-ai îndrăzni să mă părăsești vreodată. 

Am 28 de ani, am avut multe remușcări la viața mea, chiar dacă n-am să recunosc nimănui asta, trăiesc în mister, nu știu ce-mi pregătește ziua de mâine, nu știu cine e cu adevărat cel cu care m-am căsătorit. Ca majoritatea fetelor de pe atunci, când nu eram decât o studentă naivă după o despărțire tăioasă, am ajuns să nu mai am sentimente, m-am transformat într-un cub de gheață, chiar dacă aparențele demonstrau contrariul. El- nu m-a mai căutat și nici măcar nu știu dacă-și mai aduce aminte de mine, aș vrea să știu că-i fericit, pentru că eu nu sunt. Mi-am imaginat că voi deveni o doamnă, un nume sonor în țară, îmi voi așterne gândurile pe hârtie ca mai apoi cărțile mele să devină fenomene. Nu, azi nu fac decât să fiu o menajeră, pentru că jigodia cu care trăiesc m-a izolat de lume, mi-a tăiat aripile și m-a închis într-o colivie. Pentru el n-au contat sentimentele, pentru că el m-a luat drept un suvenir, m-a achiziționat ieftin și i-am convenit. Ieșirile mele se limitează la drumul spre școală și-napoi, iar eu nu trebuie să fiu altceva decât o Cenușăreasă, să vorbesc cînd îmi permite el și să fac când și doar ce vrea el. Port în pântece un al 2-lea copil, îl iubesc numai pentru că-i sânge din sângele meu și atât, între mine și soțul meu nu a fost niciodată iubire, pic de pasiune sau măcar romantism adolescentin. Mă simt o femeie de prin Arabia Saudită, care privește-n pămînt și respiră cu frică. Pentru că mi-a sugerat medicul plimbări în aer liber, fug repede să-mi iau copilul de la școală și mergem pe o alee de mână.
Mi-a apărut în cale ca o enigmă, ca un vis neîmplinit, pentru că era EL cu o fetiță mică de mână și eu cu băiatul care-i poartă numele. Știam că n-am cum să-l uit, știam că n-avea cum să mai iubesc pe cineva, mi-a zvâcnit inima secunde în șir, pentru că el era cel de care aveam eu nevoie. Ne-am salutat de parcă am fi vecini și ne-am vedea zilnic, m-am aplecat să-ntreb fetița cum o cheamă... și era Amelie, da... era numele pe care-l pregăteam pentru viitoarul nostru copil. 



Plâng acum pentru că doare și vreau să te fac să-nțelegi că oamenii chiar dacă se despart, nu se uită, iar cei care se iubesc cu adevărat vor supraviețui dincolo de lumea asta rea! 
Fie ca destinul să nu ne despartă, fie ca peste ani visele noastre să devină realitate.


Te iubesc și te vreau al meu pentru totdeauna !